De ceva vreme, o prietena ma tot impinge de la spate sa imi astern si eu gandurile intr-un colt, pe undeva, astfel incat peste ani sa vad evolutia, respectiv involutia mea sentimentala, comportamentala, etc.
Ce e drept, de la inceputul crearii acestui blog am simtit ca doar fotografiile nu sunt de ajuns sa exprime ceea ce simt, astfel am ajuns in punctul in care sa incerc o tentativa de a transmite cele o mie de cuvinte din spatele unei fotografii. Astazi vorbim despre poduri, mai specific ceea ce pot aceste constructii sa semnifice pentru mine in unele zile de iarna ploioase cum este cea de azi (si nu numai). Combinatia dintre aceasta zi demna de numele lui Bacovia si ale sale creatii, si melodia lui John Mayer - Slow dancing in a burning room aduc la suprafata acele momente in care stai sa te gandesti, de ce nu pot trece acest nenorocit de pod inspre zilele senine, inspre un alt inceput. Da, pentru mine podul semnifica acel purgatoriu pe care de multe ori in viata suntem nevoiti sa il trecem, pentru a mai avea vreo sansa la fericire, la zile senine, nopti lungi de vara in parc, amintiri frumoase si colorate.
Toti avem zile bune si zile rele sau proaste, putem spune ca ne bucuram pe moment sau suntem fericiti, dar apoi sa realizam ca a fost un strop de fericire superficial. Orice am face si orice am incerca sa ne spunem, tot timpul vom simti un gol, asemeni golului din stomac, pe care suntem constienti ca nu il vom putea umple pana ce nu vom trece acel pod. Suntem constienti de multe ori, ca ceea ce sta in calea fericirii noastre suntem chiar noi. De ce? De ce stam la un capat al podului si ne simtim picioarele de beton, cand suntem constienti ca desi drumul e unul gri la inceput, de cealalta parte soarele si cerul albastru promit sansa unei noi perioade colorate? Incerc sa imi dau seama daca este doar pentru ca nu vrem sa renuntam la acele momente, persoane care ne-au facut cu adevarat fericiti... sau daca instinctul nostru de supravietuire incearca sa ne protejeze de o alta dezamagire.
Poate asta inseamna sa te regasesti, sa poti sta pe picioarele tale din punct de vedere emotional, sentimental... sa stai in mijlocul podului, in purgatoriu, sa acoperi acel gol, lipsa acelei persoane care te completa, sa ajungi numb la aceasta nevoie. Iluziile, sperantele de multe ori ne tin in viata... imaginea momentului in care o vei revedea, fie la usa ta, fie intr-un loc unde sufletele voastre s-au intersectat, cele 15 mii de scenarii in care inima ta bate necontrolat, in care un sarut de al ei este asemeni mainii lui Dumnezeu pe capul tau... dar suntem constienti ca ceea ce ne tine in viata este insasi inertia vietii, acele mici proiecte si vise banale acompaniate de orchestra durerii cauzata de lipsa EI.
In mijllocul podului, timpul si durerea acuta permanenta pot sa vindece sufletul, sa creeze ziduri peste ziduri, sa te reinventeze si sa recreezi ceea ce este predestinat sa devii. Mai rece, matur, constient de fiecare moment de fericire, de iluzii... cine stie? Eu sunt asa cum fotografie arata, doar la inceputul podului, inca ma agat de iluzii, picioarele imi sunt de beton, cerul plange pentru mine deoarece izvoarele ochiilor mi-au secat. Vreau sa trec podul, incet incet, milimetru cu milimetru inaintez, ma prind de sufletele ce trec cu usurinta acest purgatoriu... doar cu speranta ca de cealalta parte durerea unei tigari stinse pe mana va acoperi cicatricile unei dragoste risipite, ignorate.
Dar pana atunci... somebody mix my medicine :D
